Dorinţa este un subiect care, încă din zorii gândirii filozofice, a dat naştere la controverse. Dorinţa, în general considerată ca o expresie a unei lipse, este în mod curent combătută de filozofii şi înţelepţii Istoriei. Astfel, Schopenhauer afirma în opera sa Lumea ca voinţă şi reprezentare : ,,Din moment ce suntem subiectul dorinţei, nu există pentru noi nici fericire durabilă nici linişte.”
Problema pe care vrem s-o punem în discuţie este dacă omul poate scăpa de dorinţă sau este condamnat să dorească şi, în acest din urma caz, care sunt modalităţile acestei condamnări şi cum poate fi ea nuanţată. Vom vedea în primul rând în ce măsură anularea dorinţei este un obiectiv rezonabil, apoi în ce măsură dorinţa este un element fundamental în viaţa omului. În sfârşit, vom vedea în ce măsură este posibil să o stăpânim şi să o depăşim pentru a acţiona conform binelui şi pentru a accede la fericire.
Înainte de toate, să definim dorinţa şi să o separăm de termenii de care limbajul curent are tendinţa să o lege. Într-o scrisoare pe care Epicur o adreseaza lui Ménécée, Epicur scria: ,, Trebuie să ne dăm seama că printre dorinţele noastre unele sunt naturale, altele false şi că, printre dorinţele naturale unele sunt necesare iar altele nu.” Diferenţa se face, deci, în raport cu natura, cu fiinţa constitutivă a omului. Vorbim deci de dorinţele naturale ale omului, adică de nevoi. Acestea ne sunt salvatoare şi nu ajungem să le respingem decât la moarte. În plus, ele nu au decât funcţia de a restabili echilibrul corporal.
Lor li se opun dorinţele false, deşarte, ca să-l cităm pe Epicur, care sunt motivate de emoţiile noastre, gândurile noastre şi, în general, de conştiinţa noastră. Husserl arată că latura intenţională a conştiinţei noastre ne împinge să dorim. Exemplul utilizat de Sartre în Fiinţă şi Neant este grăitor: ,,Dacă nu găsesc decât treizeci de cenţi, este pentru că mă aştept să găsesc o mie cinci sute de franci.” Şi de data aceasta este intenţionalitatea conştiinţei cea care provoacă în mine aşteptări de la care decurg decepţiile. De la acest aspect al dorinţei umane pleacă tema noastră de reflecţie.
Putem considera că acest tip de dorinţă este un obstacol în calea fericirii. Într-adevăr, Pascal în cugetarea sa 172 scrie: ,, Astfel, noi nu trăim niciodată, ci aşteptăm să trăim; şi, aşteptând mereu să fim fericiţi, este inevitabil să nu fim niciodată”. Într-adevăr, dorinţa este în mod continuu îndreptată spre viitor şi, prin aceasta, chiar trecerea pe lângă fericire nu poate fi trăită decât dacă am trăi în prezent. Creând o distorsiune temporală cu realitatea, dorinţa mă îndepărtează de mine însumi şi mă proiectează în viitor. De aici, apare tristeţea, pentru că eu îmi dau seama că lucrurile nu se petrec aşa cum mi le imaginasem.
Epicur propovăduieşte respingerea pur şi simplu a acestor aşteptări. După Epicur, nefericirea omului este consecinţa a două calamităţi: dorinţa şi frica. Este suficient, deci, ca omul să-şi dea seama că aceste tulburări sunt de provenienţă imaginară pentru a se vindeca de nefericire. Nesatisfăcându-şi decât nevoile naturale necesare, subiectul este în aponie, aceasta însemnând plenitudinea totală a unui corp satisfăcut. ,,Toată agitaţia sufletului se linişteşte, fiinţa trăind doar pentru a se indrepta spre lucrul care îi lipseşte, fără să caute altul pentru a perfecta bunăstarea sufletului şi corpului său.” Este suficient, deci, pentru el să fie convins că dorinţele venite din minte sunt lipsite de sens, pentru a putea să se detaşeze de ele şi să atingă plenitudinea.
Buddhismul este şi mai radical în privinţa dorinţelor, din moment ce recomandă non-dorinţa, adică detaşarea totală faţă de lume. Dorinţa, (Samudaya) este unul dintre cele patru adevăruri care constituie învăţătura lui Buddha. Ea este originea suferinţei (Dukkha) (...)
Walpola Rahula, în opera sa Învăţăturile lui Buddha îl descrie astfel pe buddhistul realizat: ,,Un adevărat buddhist este cea mai fericită dintre fiinţe: nu are nici teamă, nici anxietate. Este mereu calm şi senin. Nici tulburările exterioare nici calamităţile nu pot să-l tulbure.” Viziunea buddhistă se apropie de cea a lui Pascal, de vreme ce Samudaya naşte proiecţia dorinţelor în viitor.
Dorinţa poate fi, deci, considerată ca un obstacol de înlăturat sau de depăşit pentru a atinge starea de fericire, de serenitate, de Bine. Totuşi, această luptă poate să devină complicată sau chiar imposibilă, căci dorinţa este un dat fundamental al omului, iar acesta nu se poate detaşa atat de simplu. Vom vedea, în cele ce urmează, în ce măsură dorinţa este consubstanţială fiinţei umane.traducere din franceză după
http://www.sexespi.com/search?updated-min=2009-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&updated-max=2010-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&max-results=2 )
