Introducere în magia sexuală

Momentul plăcerii extreme, conform gândirii comune, este excesiv de limitat şi constrângător şi, prin urmare, ne îndepărtează de extazul sexual. Extazul este o experienţă foarte dificil de exprimat, el fiind în acelaşi timp de natură sexuală dar şi mistică. Sunt cele două aspecte ale interiorităţii noastre intime.

În tradiţia TANTRA, toate eforturile aspiranţilor la starea de extaz beatific conduc către un imperativ fundamental: acela de a nu elimina energia sexuală care se difuzează în corpul bărbatului, odată cu eliminarea seminală. E important să subliniem aici că, în opinia Orientului, bărbatul occidental nu cunoaşte orgasmul real. În Occident se crede îndeobşte că senzaţia agreabilă post-ejaculatorie este, de fapt, orgasmul. Dar se pare că nu este aşa: adevăratul orgasm constă în Extaz, spun tantricii. Totuşi, nu este suficient să fie aplicate diverse tehnici de non-ejaculare sau retenţie de spermă pentru a accede la extaz. Se pune problema adoptării unei atitudini interne în sensul unui recurs la integralitate. Cu alte cuvinte, omul este chemat nu doar să-şi asume condiţia sa ontologică bipolară: spirit şi materie, dar să o şi manifeste cu armonie. Dacă în timpul actului amoros noi nu accedem la structurile noastre vitale şi spirituale în aceeaşi măsură, nu vom avea şansa unei experienţe extatice.

În acest punct intervine magia sexuală, opera alchimică de transformare a spermei în energie creativă care să traverseze coloana vertebrală pentru a umple aura cu focul divin şi pentru a începe un act de creaţie. Această energie creativă face ca structurile noastre astrale, denumite de alchimişti Corpuri Solare, să se regenereze şi să se reactiveze.

Îndrăgostiţii sunt atraşi unul de celălalt tot prin magie sexuală, tradusă la nivel fizic prin magnetism sexual. La nivelul plexului, prin Anahatha Chakra, energia ascensionată se dezvoltă, se amplifică, stimulată de atingerile celor doi îndrăgostiţi. În acelaşi timp, fluxul continuu de energie în mişcare face ca şi energia vitală să se amplifice. Ceea ce e uimitor e că, pe măsură ce energia bazală creşte şi excitaţia se amplifică, structurile superioare se expansionează la rândul lor: sufletul se umple şi spiritul se deschide spre energia divină care începe să ,, umple” pe cei doi îndrăgostiţi. Aceste senzaţii sunt precum o hrană pentru trup şi suflet. Se resimte clar o senzaţie de hrănire şi umplere.

Bucuria extatică a bărbatului tantric ţine de ,,ştiinţa” lui de a menţine constantă excitaţia, spiritul sexualităţii fizice, dar şi de a susţine spiritualitatea cea mai pură, ca şi când actul sexual ar fi o adevărată ceremonie mistică de adoraţie a Femeii (Shakti). El se uneşte cu femeia într-un dans al bucuriei şi încântării, dans ce poate dura ore în şir, dăruindu-se femeii şi bucurându-se de ceea ce ea îi oferă. Prin recursul la sacralitate, bărbatul obţine un important dar, poate cel mai râvnit: controlul ejaculării.

Fuziunea amoroasă tantrică este o cheie magică prin care ne menţinem corpul sănătos şi ne prelungim viaţa: acest magnetism constant este o sursă de sănătate. Şi aceasta nu doar pentru că hormonii bazici generează viaţa, ci pentru că schimbul afectiv, erotic dintre bărbat şi femeie, senzaţiile mereu noi şi autentice din timpul actului amoros fac viaţa mai frumoasă şi mai savuroasă.

Din amestecul inteligent dintre dorinţa sexuală şi entuziasmul spiritual se naşte aspiraţia spre sexualitatea magică. Avem nevoie urgentă să ieşim din curentul sumbru al uniunilor fizice comune şi vulgare şi să intrăm în sfera luminoasă a regăsirii unuia prin celălalt. Magia sexuală transfigurează fiinţa şi uneşte trupul cu sufletul. Nu sunt capabile de magie sexuală decât fiinţele care au ales să lupte cu dualismul şi cu viziunea comună asupra existenţei, dotate cu lumină interioară, absolut eliberate de prejudecăţi, ipocrizie, criticism, negativism. Dar cheia- şi pentru această poartă- nu este raţiunea, ci tot dragostea.

Omul este condamnat să dorească? ( I )

Dorinţa este un subiect care, încă din zorii gândirii filozofice, a dat naştere la controverse. Dorinţa, în general considerată ca o expresie a unei lipse, este în mod curent combătută de filozofii şi înţelepţii Istoriei. Astfel, Schopenhauer afirma în opera sa Lumea ca voinţă şi reprezentare : ,,Din moment ce suntem subiectul dorinţei, nu există pentru noi nici fericire durabilă nici linişte.”

Problema pe care vrem s-o punem în discuţie este dacă omul poate scăpa de dorinţă sau este condamnat să dorească şi, în acest din urma caz, care sunt modalităţile acestei condamnări şi cum poate fi ea nuanţată. Vom vedea în primul rând în ce măsură anularea dorinţei este un obiectiv rezonabil, apoi în ce măsură dorinţa este un element fundamental în viaţa omului. În sfârşit, vom vedea în ce măsură este posibil să o stăpânim şi să o depăşim pentru a acţiona conform binelui şi pentru a accede la fericire.

Înainte de toate, să definim dorinţa şi să o separăm de termenii de care limbajul curent are tendinţa să o lege. Într-o scrisoare pe care Epicur o adreseaza lui Ménécée, Epicur scria: ,, Trebuie să ne dăm seama că printre dorinţele noastre unele sunt naturale, altele false şi că, printre dorinţele naturale unele sunt necesare iar altele nu.” Diferenţa se face, deci, în raport cu natura, cu fiinţa constitutivă a omului. Vorbim deci de dorinţele naturale ale omului, adică de nevoi. Acestea ne sunt salvatoare şi nu ajungem să le respingem decât la moarte. În plus, ele nu au decât funcţia de a restabili echilibrul corporal.

Lor li se opun dorinţele false, deşarte, ca să-l cităm pe Epicur, care sunt motivate de emoţiile noastre, gândurile noastre şi, în general, de conştiinţa noastră. Husserl arată că latura intenţională a conştiinţei noastre ne împinge să dorim. Exemplul utilizat de Sartre în Fiinţă şi Neant este grăitor: ,,Dacă nu găsesc decât treizeci de cenţi, este pentru că mă aştept să găsesc o mie cinci sute de franci.” Şi de data aceasta este intenţionalitatea conştiinţei cea care provoacă în mine aşteptări de la care decurg decepţiile. De la acest aspect al dorinţei umane pleacă tema noastră de reflecţie.

Putem considera că acest tip de dorinţă este un obstacol în calea fericirii. Într-adevăr, Pascal în cugetarea sa 172 scrie: ,, Astfel, noi nu trăim niciodată, ci aşteptăm să trăim; şi, aşteptând mereu să fim fericiţi, este inevitabil să nu fim niciodată”. Într-adevăr, dorinţa este în mod continuu îndreptată spre viitor şi, prin aceasta, chiar trecerea pe lângă fericire nu poate fi trăită decât dacă am trăi în prezent. Creând o distorsiune temporală cu realitatea, dorinţa mă îndepărtează de mine însumi şi mă proiectează în viitor. De aici, apare tristeţea, pentru că eu îmi dau seama că lucrurile nu se petrec aşa cum mi le imaginasem.

Epicur propovăduieşte respingerea pur şi simplu a acestor aşteptări. După Epicur, nefericirea omului este consecinţa a două calamităţi: dorinţa şi frica. Este suficient, deci, ca omul să-şi dea seama că aceste tulburări sunt de provenienţă imaginară pentru a se vindeca de nefericire. Nesatisfăcându-şi decât nevoile naturale necesare, subiectul este în aponie, aceasta însemnând plenitudinea totală a unui corp satisfăcut. ,,Toată agitaţia sufletului se linişteşte, fiinţa trăind doar pentru a se indrepta spre lucrul care îi lipseşte, fără să caute altul pentru a perfecta bunăstarea sufletului şi corpului său.” Este suficient, deci, pentru el să fie convins că dorinţele venite din minte sunt lipsite de sens, pentru a putea să se detaşeze de ele şi să atingă plenitudinea.

Buddhismul este şi mai radical în privinţa dorinţelor, din moment ce recomandă non-dorinţa, adică detaşarea totală faţă de lume. Dorinţa, (Samudaya) este unul dintre cele patru adevăruri care constituie învăţătura lui Buddha. Ea este originea suferinţei (Dukkha) (...)

Walpola Rahula, în opera sa Învăţăturile lui Buddha îl descrie astfel pe buddhistul realizat: ,,Un adevărat buddhist este cea mai fericită dintre fiinţe: nu are nici teamă, nici anxietate. Este mereu calm şi senin. Nici tulburările exterioare nici calamităţile nu pot să-l tulbure.” Viziunea buddhistă se apropie de cea a lui Pascal, de vreme ce Samudaya naşte proiecţia dorinţelor în viitor.

Dorinţa poate fi, deci, considerată ca un obstacol de înlăturat sau de depăşit pentru a atinge starea de fericire, de serenitate, de Bine. Totuşi, această luptă poate să devină complicată sau chiar imposibilă, căci dorinţa este un dat fundamental al omului, iar acesta nu se poate detaşa atat de simplu. Vom vedea, în cele ce urmează, în ce măsură dorinţa este consubstanţială fiinţei umane.

traducere din franceză după
http://www.sexespi.com/search?updated-min=2009-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&updated-max=2010-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&max-results=2 )

Relaţia tantrică; frânele (II)

Pentru aceste două motive, teama de agresiune şi frica de abandon, numeroase femei afirmă că ele caută bărbaţi „serioşi”, ceea ce pentru ele ar însemna „bărbaţi care se angajează într-o relaţie”, bărbaţi în care ele să aibă siguranţă, în acelaşi timp protectori, tandri şi care nu se uită la alte femei. În alţi termeni, aceste temeri generează o dorinţă de securitate, iar bărbatul devine cel care protejează şi linişteşte. În loc ca femeia să îşi asume această nevoie legitimă de securitate, depăşindu-şi temerile şi având încredere în propriile sale posibilităţi de protecţie, ea proiectează asupra bărbatului această nevoie. Acesta devine atunci purtătorul unei misiuni: protecţia femeii, protecţie de care el se achită de altfel destul de bine, adesea căci aceasta este una din faţetele masculinului. Dar dacă această cerere devine foarte puternică el nu mai poate să-i facă faţă, ceea ce o înfurie pe femeie, aceasta catalogând barbatul ca neserios sau ca nevrând să se angajeze. Uitaţi-vă pe Meetic sau pe orice site de întâlniri şi observaţi fişele de prezentare ale femeilor. Aproape jumătate din ele caută asemenea barbaţi. Din acelaşi motiv atunci când unul dintre acesti barbaţi se uită la altă femeie, el este imediat judecat pentru slăbiciunea lui şi pentru „cota lui imatură”( „cota imatură” este de asemenea una din marile critici pe care femeile le aduc bărbaţilor, uneori pe bună dreptate, dar adesea pentru a masca propriile lor dificultăţi. ), dar de fapt, este teama femeii de a nu fi părăsită, abandonată şi de a nu mai fi protejată.


Temerile bărbaţilor sunt de altă natură. Ele sunt legate mai puţin de nevoia de protecţie, ci de nevoia de valorizare. Bărbatul are teama de „a nu fi la înălţime.” Aceasta vine din copilărie, pentru că masculinul tinde mereu să se compare, să intre în competiţie, indiferent care este subiectul acestei competiţii, poate fi el cât de neînsemnat, cum ar fi de exemplu cine are jetul cel mai lung la urinat. Acest comportament de punere în competiţie faţă de orice sau de oricine face parte din construcţia psihică a bărbatului. Problema la barbat e „cine are cea mai puternică maşin㔺i, evident, „cine are cel mai mare falus”. În acest context, chiar el vrea să-şi demonstreze sieşi că este performant, că este puternic, că domină situaţia.


Acest mod de a acţiona îşi are rădăcinile încă în perioada pubertăţii şi a adolescenţei. Întâlnirile sexuale iau adesea forma unor examene în care bărbatul trebuie să demonstreze cât e de viril, cât e de performant. Acel „Ei, te-ai simţit bine, eşti fericită?” al bărbatului este un alt mijloc de a se asigura de virilitatea lui. În acest context, pana de erecţie sau ejacularea precoce afectează bărbatul în profunzimea identităţii sale de mascul. Deci e în natura lui să se asigure. Bărbatul, dacă nu este un macho veritabil, el caută totuşi să controleze situaţia, căutând punctul sensibil al femeiii şi făcând-o să se simtă bine. El caută să fie cel mai bun dintre competitori şi vede patul ca pe o arenă a olimpiadelor sexuale. El este tehnicianul care a învăţat toate metodele şi mângâierile pentru a o face pe frumoasa lui să leşine de plăcere. El caută atunci în sex un mijloc de a se valoriza şi de a-şi rezolva problemele de identitate.


Observăm aici un joc complex între bărbat şi femeie: „Eu te valorizez şi îţi promit să-ţi fiu fidelă dacă tu mă ocroteşti.” spune femeia si „Eu te protejez şi îti promit fidelitate dacă tu mă valorizezi” spune bărbatul. Să nu uităm de „ Eu nu sunt nimic fără tine, dacă mă vei părăsi eu voi muri.” Dar amândoi spun:”Nu mă abandona!”. Numim aceasta PASIUNE, dar TANTRA consideră acest mod de a interacţiona o formă de imaturitate relaţională care conduce firesc la nefericire (pasiunile sunt efemere şi pline de suferinţă), trăind în ceea ce budhismul numeşte SAMSARA, adică locul tuturor acţiunilor noastre în care fiecare dintre noi caută să câştige ceva din celălalt pentru a trăi, dar aceste mici câştiguri se transformă, în final, într-o viaţă de frustrări şi suferinţe. Este tragedia umanităţii de milenii.


Cu alte cuvinte, TANTRA ne cere să ne înscriem relaţional într-o mişcare evolutivă, să părăsim sistemul nostru arhaic de a ne relaţiona cu sexul opus. Dar ceea ce este dificil în TANTRA este că, de obicei se crede că doar fiinţele avansate spiritual şi psihic (cele care au lucrat suficient asupra lor pentru a observa mişcarea ego-ului) pot intra în astfel de relaţii tantrice. E necesar să precizăm că dacă în mod natural destul de puţine persoane au calităţile psihice necesare să angreneze astfel de relaţii, nu e mai puţin adevărat că fiecare din noi poate lucra cu sine, cu ajutorul unor cunoştinţe teoretice sau unor animatori de tantra şi că, dacă cineva este onest cu sine însuşi, (ceea ce, din nefericire, se întâmplă foarte rar), este posibil să se elibereze de determinismele sale bio-psiho-sociale şi să intre într-o relaţie adevărată cu celălalt.

(traducere din franceză după
http://www.sexespi.com/search?updated-min=2009-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&updated-max=2010-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&max-results=2 )

Relaţia tantrică; frânele (I)

Ce ar însemna relaţia tantrică între un bărbat şi o femeie? Ce o distinge de o relaţie mai ,,clasică”?

Ca în toate cazurile când avem de-a face cu o noţiune nouă, limbajul obişnuit nu e foarte precis iar, pe de altă parte, când vine vorba de TANTRA definiţiile nu sunt esenţiale căci TANTRA nu este o ştiinţă, ci un mod de viaţă. În fond, pentru a o înţelege trebuie s-o trăieşti, să ai experienţa ei. Aş putea spune că relaţia tantrică este o relaţie de contact intim profund, ţinând cont de dimensiunile fizice, emoţionale şi spirituale pe care le implică şi care nu este fondată pe teamă sau frustrare. Spunând aceasta, nu am spus nimic, de fapt, căci atunci fiecare dintre noi poate spune că întreţinem relaţii tantrice cu cel/cea pe care il/o iubeşte. Numai că nu toţi dintre noi ţinem cont de importanţa temerilor şi frustrărilor pe care o relaţie ni le aduce.

De fapt, cea mai mare parte a relaţiilor noastre amoroase sunt marcate de temerile şi frustrările noastre. Noi îl percepem astfel pe celălalt ca pe cel care ar putea să ne aducă fericirea: ,,dacă aş face dragoste cu ea atunci aş fi cu adevărat un bărbat”, ,,dacă s-ar îndrăgosti de mine atunci aş fi nebună de bucurie”. Observăm o bucurie foarte intensă legată de realizarea dorinţelor, sau, mai exact de satisfacerea apetitului sexual.
Adesea, atunci când spunem că suntem în căutarea dregostei sau că vrem să intrăm într-o relaţie cu cineva, noi căutăm să fim iubiţi, să fim doriţi, să fim obiectul dorinţei celuilalt, ca să vorbim ca şi psihanaliştii, cu alte cuvinte, să fim sub lupa dragostei celuilalt, pentru a reedita acea dragoste pe care o primeam când eram copii. Dacă el (ea) ne iubeşte, este pentru că noi merităm acest lucru. Ne e teamă să ne privim, să intrăm în intimitatea noastră; dorim mai degrabă să fim liniştiţi şi mai ales să evităm să vedem lucrurile uluitoare ce ne locuiesc.
Avem o mulţime de temeri care sunt, cert, cele mai importante motoare ale vieţii noastre psihice. Dar dintre ele, unele revin mai des decât altele şi acestea sunt cel mai adesea legate de poziţia noastră faţă de sexul opus.
Femeile poartă în ele o teamă ancestrală de viol şi de abuzul sexual în toate formele sale. Unele au trăit personal această experienţă şi este de înţeles cum acest traumatism influenţează negativ raporturile lor cu bărbaţii. Dar chiar şi cele care nu au trecut prin aceste experienţe manifestă teama de abuz sexual datorită violenţelor suferite de femei în decursul timpului, transmise din generaţie în generaţie. Aceste temeri au deci raţiuile lor de a se manifesta şi adesea comportamentul asociat lor face ca pericolul să fie evitat. Dar adesea, chiar dacă pericolul nu mai există, teama rămâne. Din această cauză unele femei dezvoltă un fel de carapace, armură, care le împiedică să intre în contact cu bărbaţii într-un mod direct şi simplu.
Altă frică, foarte curentă atât la femei cât şi la bărbaţi este frica de abandon. Noi trăim ca şi cum am fi încă mici, slabi şi fragili şi am avea nevoie de părinţi ca să ne protejeze. Poate că fiind copii, nu am avut destulă siguranţă afectivă, poate că părinţii nu au manifestat un comportament foarte grijuliu asupra noastră atunci când încă eram bebeluşi sau poate că această teamă ne-a fost transmisă chiar de către părinţi, aşa cum ei au moştenit-o la rândul lor. Oricare ar fi cauza, traiul în singurătate şi teama de abandon este una din angoasele cele mai apăsătoare care ne determină să căutăm cu orice preţ un partener. Încă o dată relaţia vine să atenueze spaimele noastre şi eventual să vindece o rană.(va urma)

Extazul divin: o cale feminină de trezire spirituală (II)

În fapt, dacă femeile nu s-ar deda la activităţi banale şi inutile de cele mai multe ori, ar putea atinge rapid şi mai uşor decât bărbaţii stări importante de elevare spirituală. Dar asta, cu condiţia să-şi respecte polaritatea lor feminină şi fără să aplice tehnici de comando împotriva egoului, care atunci reacţionează în mod natural întărindu-se, sau, ca în multe situaţii atunci când e vorba de femei, transformându-se în depresie. (...)

Dar cum există mai mulţi maeştri spirituali din rândul bărbaţilor decât din rândul femeilor, experienţa Divinului trăită de femei e mai puţin transmisă. Dar lumea evoluează şi, cum din ce în ce mai multe femei constată elevarea conştiinţei lor prin practici tantrice, ele fac tot mai mult cunoscute descoperirile lor spirituale.

Personal, îmi place meditaţia în postură imobilă, pe care o practic uneori. Partenera mea o preferă mai puţin, pe motiv că îi pare dificilă şi incompletă. Ea preferă să mediteze în mod continuu în timpul activităţilor zilnice, în timpul dansului sau, evident, în timpul practicii tantrice în cuplu. Şi e de înţeles că există o altă motivaţie pentru meditaţie decât în cazul meditaţiei în posturi imobile. Există şi meditaţiile dinamice propuse de Osho, dar acesta însuşi spunea că ele sunt, în fapt, nişte tehnici pregătitoare pentru occidentalii care nu şi-au format o idee despre meditaţiile în posturi imobile. Dacă imobilitatea şi faptul de a rămâne martor în sine însuşi, (ca în Vipasana) sunt căi ale conştiinţei, calea inimii poate fi accesată prin alte forme, cum ar fi mişcarea şi dansul (vezi dansul dervişilor rotitori).

Este vorba, deci, spune Osho, de ,,a fi tentaţi mai degrabă să observăm ceea ce este specific experienţelor noastre yin de meditaţie: între imobilitate şi mişcare, între conştiinţă şi bucuria simţurilor, între vid şi profunzime.” Plenitudinea şi vidul, uniunea divină, (dar recunoscând-o pe Shakti în toate femeile), este dansul vieţii în toate manifestările ei.

(traducere din franceză după
http://www.sexespi.com/search?updated-min=2009-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&updated-max=2010-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&max-results=2 )

Extazul divin: o cale feminină de trezire spirituală (I)

Andrew Cohen, mentor spiritual, după unii, spune, în revista "What is Enlightment sur la developpement spirituel des femmes", că femeile au o mai mare reticenţă decât bărbaţii în a merge dincolo de ego. De fapt, această remarcă se datorează mai ales faptului că Andrew Cohen nu înţelege nimic din esenţa feminină şi că nu cunoaşte decât maniera yang de autodepăşire, calea acţiunii şi eroismului, părând a fi uitat de elementul feminin:

El omite din sistemul lui de dezvoltare spirituală chiar miezul istoriei, adevărul despre feminin în toate dimensiunile sale: extaz, dragoste, compasiune.
În articolul Les grandes mystiques, apărut în nr. 33 al revistei ,,Monde des religions” Y.T. Masquelier citează pe Therese d’Avila care afirma: ,,Există mai multe femei favorizate de această graţie decât bărbaţi”; ea vorbea aici de extazul mistic. Ca femeie şi ca mistic, ea a explorat calea feminină a extazului mistic, calea care apare prin percepţia divinului în Sine… cale atât de evidentă pentru multe femei…

Eu am întâlnit într-adevăr multe femei care, prin practică tantrică, punând în joc recepţia în Sine a celuilalt (combinaţie de practici senzuale, energetice şi spirituale), pot atinge niveluri foarte profunde de extaz mistic, de disoluţie şi de fuziune cu Divinul, stări situate net dincolo de ego. Numărul de femei care se pot conecta la divin pe calea extazului pare mult superior celui al bărbaţilor. Dar, dezvoltându-şi partea lor feminină, de primire a divinului în sine, şi bărbaţii pot să atingă niveluri înalte de conştiinţă şi să devină precum “un bambus gol pe dinăuntru”, aşa cum aminteşte Tilopa: “Deveniţi precum un bambus gol pe dinlăuntru, fără nimic în interior şi atunci buzele Divinului vă vor atinge uşor, bambusul va deveni flaut, iar cântecul se va înălţa…cântecul lui Mahamudra.” Deveniţi total receptivi, deschişi, fără ego şi fără gânduri preconcepute şi atunci veţi auzi în voi vocea Divinului. Această stare corespunde Marelui Orgasm cu Universul.

Pentru ca un bărbat să ajungă la această stare de receptivitate, el trebuie adesea să lupte cu mentalul său, cu prejudecăţile şi cu ego-ul. Pentru femeie este cu mult mai simplu. Dacă are o sexualitate bine trezită, ea ştie intuitiv să adopte atitudinea necesară deschiderii în interior pentru a-l primi pe celălalt în fiinţa ei. Este vorba despre simpla conectare la centrul său sexual, yoni şi de a merge mai în profunzimea fiinţei sale, deschizându-se într-o relaxare totală... cu alte cuvinte, dizolvându-se şi unindu-se cu celălalt. Aceasta poate să o facă în timpul unui act amoros sau, precum Therese d’ Avila sau alte femei mistice, în timpul actului de uniune cu Divinul, considerat aici ca o componentă masculină, cu alte cuvinte, în timpul rugăciunii.

Iată cum descrie Therese d’Avila o stare de extaz pe care a trăit-o:
"Ceva insinuant şi dulce... se întreba dacă acest vis straniu nu era cumva un avertisment: era destul să coboare în sine însăşi, să se adâncească în suflet şi certitudinea apărea; nu era sentimentul unei prezenţe individuale, era un fel de învăluire atât de vagă şi informă precum o apă călduţă sau o lumină cumva materializată.
Mai întâi simţi ca o uşurare, o senzaţie fugară de lejeritate; apoi, deodată o stare suavă îi invadă pieptul. Era ca o inundare atât de stăruitoare încât simţea că inima era gata să se rupă... ochii nu mai priveau nicăieri... atunci bucuria o învălui, simţurile încetară... apoi totul în jurul ei dispăru... ce rămăsese era o senzaţie de veselie pe care nu o mai cunoscuse, o dilatare a dragostei.
Inefabilul o penetra până la identificare. Un sentiment de iubire o invada în valuri precum o mare care câştigă tot mai mult din ţărm, nemailăsându-i nimic din ea însăşi.. ceva în ea se dizolva delicios până la anihilarea propriei structuri; apoi simţea o protecţie mai puternică decât niciodată, fără putinţa de a i se sustrage; impulsul voinţei divine îi copleşea voinţa . Ea nu putea decât să-i ofere supunerea şi pasivitatea sa radioasă. Îi fu dat să cunoască un asemenea deliciu, iar acum teama că acest deliciu va înceta, o făcea să verse lacrimi fără să vrea. Nu mai ştia dacă suferea sau era inundată de bucurie."

Mi-a fost dat să trăiesc într-o zi un astfel de extaz, în urma căruia am trăit o stare de gratitudine faţă de Dumnezeu pentru că mi-a acordat privilegiul să cunosc ce înseamnă să exişti cu adevărat. Şi chiar dacă extazul meu nu a mers până în punctul de a fuziona cu Divinul, am trăit acea dilatare a iubirii profunde, ca pe un flux delicios care îmi umplea şi îmi dilata pieptul revărsându-se în valuri de dragoste... Am trăit acea stare timp de câteva ore şi, din timp în timp, această stare se reproducea. În aceste momente, ego-ul dispăru ca şi când nu ar mai fi fost necesar, dragostea luându-i locul... în această dragoste nu existau temeri, nici dorinţe, altele decât uniunea cu Divinul. Din nefericire, această experienţă înaltă nu a durat, şi, chiar dacă ea mi-a arătat drumul înţelepciunii şi compasiunii, eu nu sunt mereu înţelept şi nu trăiesc această iubire necondiţionată şi fără obiect în viaţa de toate zilele.

(traducere din franceză după
http://www.sexespi.com/search?updated-min=2009-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&updated-max=2010-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&max-results=2 )

Extazul feminin- o mare necunoscută (II)

Tantra, calea rapidă, pune , dimpotrivă, accentul pe receptivitate, pe faptul de a fi un burete spongios, ca să folosesc expresia lui Milarepa, de a primi în tine pe celălalt.

Practicile tantrice de prim nivel pun mult accent pe polaritatea „normală „ a bărbatului şi a femeii. Bărbatul trebuie să îşi intre în elementul său yang, în energia sa specifică înainte de a se dechide către femeie. Altfel, el se efeminează şi îşi pierde din savoare, iar partenera lui nu mai poate atinge stările extatice menţionate mai sus , stări care reclamă o virilitate deosebită. Pe de altă parte, în această primă etapă bărbatul învaţă să-şi gestioneze energia, difuzându-şi-o în tot corpul şi intrând într-un prim nivel de extaz prin intermediul jocurilor energetice. Aceste momente sunt descrise în amănunt în cartea Amantul tantric . ( http://www.amazon.fr/Lamant-tantrique-Lhomme-sexualit%C3%A9-sacr%C3%A9e/dp/2840583097/ref=pd_bbs_sr_1/171-4397009-2566634?ie=UTF8&s=books&qid=1193915014&sr=8-1 )

Dar odată ce energia yang a fost angrenată, bărbatul poate găsi drumul abandonului, calea lui yin, calea primirii celuilalt în sine. Acest lucru nu este deloc uşor pentru un bărbat foarte viril: frica de homosexualitate şi feminitate sunt încă foarte prezente în societatea noastră. Cu timpul, alături de partenera sa, bărbatul poate să descopere extazul feminin deschizându-se energiei femeii care devine, pentru moment, yang. Femeia îl încalecă iar el i se abandonează, primeşte, difuzează energie şi se deschide spre femeie ca şi când ar fi posedat de către ea, ca şi când el însuşi ar fi penetrat de către ea. În acest moment el poate avea impresia ca falusul nu-i mai aparţine, ci că un falus feminin îl pătrunde. El simte atunci femeia în pântecele său şi se abandonează energiei ei. Deschizându-se astfel, el poate descoperi o stare nouă, mai profundă, în care el are în acelaşi timp experienţa fragilităţii şi uniunii, o stare care îi dă impresia că acum nu mai depinde nimic de el, ci de energia venită de la partenera lui. Dacă el i se abandonează total şi nu mai caută să controleze ceea ce survine, el poate să contacteze atunci senzaţiile deschiderii inimii, ale uniunii cosmice şi ale pierderii oricăror limite. Această experienţă este iniţiatică: ea este transformatoare. Bărbatul poate atunci să înţeleagă efectiv şi în profunzime elementul feminin şi făcând asta, să se deschidă în mod natural divinului, de o manieră mai degrabă ... agreabilă, nu-i aşa?

Deschiderea spre feminin nu este neaparat o practică sexuală: ea se exprimă de fiecare dată cînd primim în noi, în profunzime, pe cineva. De exemplu, într-o discuţie, atitudinea yang înseamnă a încerca să convingi pe cineva, a-i schimba cuiva opiniile. Atitudinea yin înseamnă, dimpotrivă, a asculta şi a te pune în rezonanţă cu celălalt încercând să îl înţelegi şi fiind gata să-ţi schimbi convingerile. Observând semnalele ce vin spre noi de la viaţă, ascultându-ne intuiţiile, busola interioară, sunt alte modalităţi de a ne branşa pe latura noastră yin, pe deschiderea spre ceilalţi.

Ceea ce trebuie spus aici este că totul se cere modulat de la o persoană la alta. Unii bărbaţi sunt în mod natural mai yin decât alţii, dar ei uneori sunt supuşi riscului să-i piardă forţa, ceea ce ridică alte probleme, căci virilitatea trece atunci în umbră. Iar unele femei pot fi foarte yang: dacă temerile individuale şi experienţele traumatizante constituie evident un obstacol spre abandon, se poate spune că, din păcate, nici feminismul şi nici modul competitiv al lumii moderne nu încurajează femeile să-şi asume feminitatea. Tocmai de aceea, feminitatea nu este, pentru o mare parte a populaţiei, o valoare fundamentală precum bărbăţia.
Şi, deci, pentru a reveni la ideea mea iniţială, tragedia bărbatului este de a nu fi cunoscut extazul feminin, dar şi cea de a nu fi avut nici măcar ideea că acesta există şi că este posibil. Este raţiunea pentru care bărbaţii abandonează încă de la început ideea că ar putea simţi plăcere fiind atenţi să primească în ei ceea ce vine de la femeie. Dat fiind faptul că se trece printr-o fază de fragilitate (a te deschide către celălalt poate fi periculos), ei nu se cuplează niciodată la elementul yin din ei şi rămân într-o atitudine cel puţin suspectă faţă de această „slăbiciune”. Atunci când se petrece acest eveniment, este evident o plăcere, dar acest lucru este atât de rar! Şi asta tocmai pentru că e departe de gândirea yang, încât majoritatea bărbaţilor au o mare greutate în a conştientiza acest alt aspect al fiinţei lor. Din această cauză bărbaţii foarte yang proiectează energia lor yin către femei foarte yin şi sunt atraşi de femei foarte feminine care, prin relaţie, îi hrănesc cu feminitatea de care ei au atâta nevoie, chiar dacă ei nu conştientizează acest lucru. Eu spun adesea că este foarte frumos un bărbat viril care plânge, căci este întotdeauna debutul unei aventuri, al unui drum individual, în care cele două aspecte ale fiecărei fiinţe, yin-ul şi yang-ul se combină armonios.

Într-o viitoare postare vă voi vorbi despre tragedia femeii: aceea de a crede că plăcerile şi fericirea ei depind de bărbat şi de prezenţa sa.


(traducere din franceză după
http://www.sexespi.com/search?updated-min=2009-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&updated-max=2010-01-01T00%3A00%3A00%2B01%3A00&max-results=2 )